ZAHU PANA – LIMBA SAU DIALECT?

La 9 Mai 1905, Sultanul Turciei, Abdul Hamid al Il-lea a promulgat Iradeaua (Decretul) prin care se recunostea si se permitea constituirea comunotatilor aromane, in cadrul imperiului otoman.

Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era „Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.

Dupa declansarea razboiului dintre Turcia si Grecia insa, din 1897, marele vizir i-a declarat lui Tr. Giuvara ca daca Romania va incheia un tratat de alianta cu Turcia, problema episcopatului aroman se va rezolva. Conditiile politice erau insa destul de complicate si Romania nu s-a hazardat la un asemenea act.

Trecem peste toate jocurile politice ale Marilor Puteri si ale statelor din Balcani, si sa revenim la Iradeaua din 1905. textul acestui act a fost publicat in ,,Le Courrier des Balkans”, Anul II, Nr. 39 din 1905, dupa cum urmeaza:

,,Majestatea Sa imperiala Sultanul, care in sentimentele Sale de inalta dreptate si solicitudine paterna pentru popoarele sale, isi intinde binefacerile si favorurile sale catre toti supusii Sai fideli, fara distinctie de rasa si nici de religie, luind in considerare cererile depuse in urma la picioarele tronului Imperial de catre supusii sai romani, a binevoit sa ordone ca in virtutea drepturilor civile sa se bucure de aceleasi drepturi si titlu, ca si ceilalti supusi nemusulmani, iar comunitatea lor sa-si desemnezi primari, conform reglementarii in vigoare, si membrii romani sa fie admisi egali in consiliile administrative iar facilitatile sa fie acordate de catre instantele imperiale profesorilor angajati de anumite comitete pentru inspectarea si indeplinirea formalitatilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea de noi stabilimente scolare.”

De remarcat ca turcii ii numeau pe aromanii din imperiu romani, asa cum apare din textul Iradelei.

Faptul ca romania a sprijinit dezvoltarea culturala a elementului aroman din Peninsula Balcanica a iritat atit pe grecii din Atena, cit si Patriarhia de la Constantinopol. Conflictul cu Romania agravindu-se dupa promulgarea Iradelei, guvernul roman a rupt relatiile diplomatice cu Grecia timp de sase ani, pina in 1911.

Brutalul amestec al Patriarhiei de la Constantinopol in politica si mai ales ura împotriva culturii in limba lor a aromanilor, nu era o noutate. Patriarhul ecumenic Neofit Duca a trimis o scrisoare catre toate bisericile de sub ascultarea sa, din care citam: Aflu ca se raspandeste cartea unui ratacit al bisericii, a unui oarecare Boiagi. Tinta acestuia este de a combate limba greaca din auzul credinciosilor. Comunicati afurisenia noastra la toţi.”

  1. Diamandi,Romanii din Peninsula Balcanica, p. 103). Cartea cu pricina era o Gramatica, publicata in 1812, la Viena, de la Mihail G. Boiagi, intitulata:

Romanische oder Macedo-Wlachische Sprachlehre.

Un alt ,,apostol al elenismului”, mare prigonitor al aromanilor, Kosmas Etolianul, a fost canonizat pentru acest merit la 10 aprilie 1961, ca ,,Sfint universal al Ortodoxiei”.

Este lunga prigoana-genocid, aplicata de elenism aromanilor, dar acesta aste rolul istoricilor, sa o scoata la iveala. Daca totusi am citat cateva exemple, pe care le-am adus la cunostinta publica, faptul nu este o premiera sa se datoraste actiunii intreprinse de unii renegati ai aromanilor din Grecia, cit si din alte tari – din pacate si din Rominia – care nestiind sau netinind seama ca exista o disciplina stiintifica, numita Istorie, care consemneaza datele trecerii prin lume a indivizilor si popoarelor, si oricit de tendentioase sunt autoevaluarile subiective, aceasta stiinta le corecteaza in timp, stabilind adevarul.

Falsii palicari – descendenti din spita gindirii gen Roller – au terminat cu tracorominismul latinitatii din Balcani, devenind peste noapte greci puri de la Atena, mai puri chiar decit grecul din anecdota, grecul – grec adevarat, el se rade pe uscat; si cum asa greci curati nu gasesti nici la Atena, s-au autodescoperit unii in Romania…

Ar fi ridicol si ineficient sa mentinem un dialog cu ei! Problema grava aparuta in ultima decada – de cind cauza arominilor este o limba diferita de limba romana, sau este un dialect al ei.

Toate studiile lingvistice atestate de Academia Romana – si insusire de forurile lingvistice internationale – au stabilit ca vorbirea aromanilor sau macedo-romanilor este un dialect al limbii romane, al doilea ca importanta, dupa dialectul daco-roman, pe structura caruia s-a format limba romana, moerna standard – si inaintea dialectelor megleno-romin si istro-roman.

Confrati de-ai nostri, mai orgoliosi si mai temperamentali, poate ca in buna parte dezamagiti de abandonarea aproape totala din parte Romaniei a aromanilor dupa cel de al doilea razboi mondial, militeaza acum activ si cam… dupa ureche, pentru ideea ca graiul aroman sa fie considerat limba si nu dialect. Chiar au aparut in acest sens publicatii noi, si ce este mai grav, s-a trecut la un brigandaj cultural, o piraterie literara ca in codru!

Nu este admis sa se publice operele unor academicieni, poeti, oameni de cultura ce n mai sunt in viata, intr-o grafie mutilata, cu care cei decedati n-ar fi fost niciodata de acord. Sunt drepturi de autor, iar Academia Romana ar fi prima care sa ceara respectaea lor.

Cit priveste abandonarea aromanilor – ca de altfel a tuturor romanilor din jurul Romaniei, peste 10 milioane – de catre politica externa a Romaniei, trebuie tinut seama de faptul ca Romania, dupa ocupatia ruseasca di 1944, s-a aflat in capitulare totali si neconditionata fata de colosul comunist din Rasarit si a trecut la distrugerea propriei culturi si spiritualitati, sub enuntul neiertator al Moscovei.

Limba romana este astazi ca o insula izolata, asaltata de valurile tuturor uraganelor politice contemporane: valul limbii moldovenesti”, valul „limbii Bucovinei de nord”, unde s-a decretat scrierea limbii romane in caractere cirilice, si cum. valul semidoct care vrea sa se cheme ,,limba aromana”.

Acesta este un prim aspect al problemei. Al doilea aspect, ignorat de cei ce sunt departe de domeniul si legile lingvisticii, este acela ca graiul aroman el insusi este neomogen, nu este inca binedefinit. Pastrat oral pina in secolul trecut, culegatorii de folclor si literatura populara aromana s-au izbit de greutati datorita evolutiei dialectului de la un grup la altul de vorbitori ai lui. Din observatiile personale, am gasit urmatoarele deosebiri intre grupul farserot si grupul gramustean: farsirotii nu au in vorbire lor locala i (a), de provenienta slava, in timp ce ea abunda la gramosteni, inlocuind in mare parte vocala a, intrebuintata de farseroti. Iata, exemple, la farseroti: mani, pani, sambata, dumanica, frandza, macari, fuga, casa, hoara, etc.

La gromsteni,aceleasi vocabule, pronuntate cu t: mini, ptni, simbiti, duminici, frindzi, fugi, casi, hoari etc.

La farseroti nu exista decit mult rar a protetic, aproape generalizat la gramosteni: raman, ros, rau, lari, landarusi, namuzi etc.

La gramosteni e mult mai frecvent a protetic: arman, aros, arau, alari (spalare), alindirusi, animuzi…

La farseroti, cind in mijlocul cuvintului se intilnesc doua consoane, una cade, in timp ce la gramosteni se mentine. Ex.: iar – iarna, cara – carni, var – virnu, ahat – ahintu etc.

Farsoretii pastreaza vocalele in interiorul cuvintului, gramostenii le elimina: ficior – fcior, cicior – cior, usat – msat, sutat – tutit, stit.

Corectarea literara a tuturor acestor diferente se poate face apelind la limba romana literara/standar, care este daco-romana evoluata pe baza studiilor lingvistice.

Nu mai insist asupra unor particularitati dialectale, care n-au disparut nici din graiurile limbii daco-romane, cum sunt regionalismele: cheatra-piatra, chicior-picior (cicior, in arom.), chept-piept, aiu (al’iu, in arom.) – usturoi etc.

Suntem la inceput de cristalizare a unitatii dialectului aroman spre limba culta romaneasca. Populara sau culta, vorbita sau scrisa, literatura dialectala aromana a evoluat in ultimul secol in poezie si proza, dar dincolo de acest prag, dialectul devine neputincios, pentru ca niciodata un dialect nu poate deveni o alta limba, dincolo de matricea limbii comune, de care apartine.

Nu putem vorbi de discipline stiintifice in aromana. Este ridicol sa credem ca putem avea studii de chimie, matematica, medicina, mecanica, biologie sau fizica in ,,aromana”. Orice incercare de acest gen este sortita esecului, ea devenind caricaturala, asa cum se dovedeste o recenta publicare a unui ,,Abetsedar Armanescu”, unde se fura din limba romana si se stilcesc

cuvintele, doar-doar sa nu semene a.romanesti! De ce ,,Abetsedar”? Ca sa sune ca in Makedonia-Scopie si a .alfabetul din Freiburg? Abetedar pronunta slavo-bulgarii, slavii in general, si aromanii din Makedonia, dar nu si cei din Albania, Grecia, care ce trebuie sa faca? Sa adopte pronuntii albaneze si grecesti, poate si alfabetele respective?

Tendinta autorilor ,,abetsedarului” semnalat, feroce anti-romaneasca, stupida antiromaneasca visceral, merge atit de departe, incit autorii lui sunt in stare sa saboteze intreaga educatie morala chiar a copiilor. Agramati de-a dreptul, autorii asa-zisului abetsedar ignoreaza insasi cultura universala de sorginte latina. Prima carte de invatamint are la baza primele trei litere latine ale alfabetului, a, b, c. Toate dictionarele si enciclopediile sunt aranjate pe principiul alfabetului laiin. Atunci, de unde au scos acesti ,,autori” ordinea literelor latine a, b, ts ?

Cum vor cauta in dictionare viitorii elevi? Acum circa 100 de ani aparea la Bucuresti primul Abecedar Macedo-Roman, pentru scolile din Macedonia! „Reformatorii” germano-slavo-greci ai scrierii “aromanesti”, pe care o vom numi barbar-cuniaforma (de la initiatorii ei, Barba si Cunia, dar daca vreti si de la vocabula ce denumeste scrierea .cuneiforma, la fel de. incifrata!, pentru care am avea nevoie de noi Champollioni) puteau cerceta cit de cit cum au scrisinaintasii lor aromini, ajunsi academicieni, savanti in ale lingvisticii, si abia atunci sa fi treut la .stupide inovatii, daca le-ar mai fi dat mina!

Poate sa socheze cumva tonul cam dur cu care tratez aceasta dezertiune de la adevar si noralitate, privind aromana, scrierea ei, problema aromana in general, coborita de unii in ridicol. Dar suntem la ora unei mari raspintii, cind trebuie sa ne clarificam opţiunile. Pentru aceasta, apelam la probele de netagaduit, furnizate de vorbirea noastra de toate zilele, dincolo chiar de indreptarul ce ni-l refera lingvistii, intre care si nume ale unor mari invatati aromani. De aceea, prezint, in cele ce urmeaza, un tablou sinoptic de filologie comparata intre vorbirile: macedo-romana/aromana; daco-roman; si italiana. Din tabelul urmator se poate vedea ca dintr-o suta de cuvinte luate la intimplare, din mai multe domenii, 50 de cuvinte aromane sunt identice ca pronuntare cu daco-romana;

47 de cuvinte au aceeasi radacina, cu mici deosebiri fonetice dialectale;

2 cuvinte au in daco-romana si un echivalent strain ( dovleac , turcism, in loc de curcubeta), zapada, de origine slava, in locul regionalismului nea, neaua, pastrat si in aromana, si un singur cuvint din 100 fiind la daco-romani imprumutat din slava, nisip, in locul lat. arena, la aromani arina.

In comparatie cu italiana, avem 62 de cuvinte asemanatoare, din aceeasi matrice, cum este pecora, pentru oaie, cuvint pierdut pe parcurs, de aromani si de daco-romani, desi initial era comun si unora si altora; de aici, de la pecora derivind picurar la aromani si regionalismul pacurar, in daco-romina.

Problema aromanilor este una national-romaneasca, si nimeni nu o poate revendica in folos personal, sau de grup. In conjunctura internationala actuala, ea trebuie pusa cu toata seriozitatea si sustinuta de o puternica demonstratie statistica, lexicala, gramaticala, istorica si politica. Pentru aceasta insa este nevoie de o reprezentanta liber aleasa, in modul cel mai democratic, care sa fie un organ validat a vorbi in numele tuturor aromanilor. Din experientele de pina acum, tarile balcanice cu o puternica minoritate aromana, calca in modul cel mai grosolan toate posibilitatile de manifestare culturala a aromanilor, iar o reprezentare plenipotetiara, in afara de cea romaneasca este inca foarte greu de realizat, chiar in mod deosebit in prezent. Manifestarile aromane sporadice in acest sens, lipsite de consistenta si autoritate, prestanta, unele chiar dominate de oportunism cras, de interes personal sau de grup, apar mai des in ultimul timp, dar cel mai adesea ele merg impotriva sensului firesc. Nu vrem sa blamam pe nimeni ca fiind de rea intentie, dar. un vechi proverb spune ca pina si drumul catre iad este pavat cu cele mai bune intentii…

Categorii:Uncategorized

Biografia lui Sterie Petraşincu

În secolul XIX, reprezentanţii familiei Petraşincu se numărau printre fruntaşii
aromânilor din Cruşova, localitate din Macedonia otomană.
Sterie Petraşincu s-a născut la 5 mai 1890, ca fiu mezin al lui Nicolae şi Polixeniei.
După ce a absolvit liceul românesc din Monastir, azi Bitolia, în Macedonia otomană,
s-a înscris în 1909 la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Din 1912 este medic
practicant la Aşezământul Brâncovenesc din capitală.
În timpul participării României la primul război mondial (1916-1918), S.P. este medic
sublocotenent în Regimentul 8 Călăraşi. A fost singurul medic  din divizie care nu se
îmbolnăveşte de tifos exantematic, deoarece şi-a izolat cortul departe de unitate şi a
avertizat cu împuşcarea pe oricine s-ar fi apropiat.În timpul marilor lupte de rezistenţă
din vara lui 1917, s-a remarcat la Soveja şi Valea Curiţei la postul de prim ajutor,
recuperând răniţii de sub focul artileriei germane. Tot acum a căpătat renumele de
’’doctorul care trăgea cu mitraliera’’. În acest context, un obuz inamic cade chiar
lângă el, dar nu explodează datorită solului mlăştinos. Regimentul său a fost printre
primele unităţi româneşti care au intrat în 1918 în Chişinău, capitala Basarabiei
eliberate de bolşevici. Un camarad de război apropiat i-a fost fostul său coleg de liceu
George Simotta. Nu i-a plăcut să povestească întâmplări din război, fiind impresionat
de versurile lui Artur Enăşescu referitoare la crucile soldaţilor necunoscuţi: „Cruce
alba de mesteacăn/Răsărită printre creste/Cruce albă de mesteacăn/Cruce fără de
poveste/Braţele-ţi de vânturi smulse/Se vor pierde pe poteci/Numai brazda de
ţărână/Nu-l va părăsi pe veci.”
După război, S.P. şi fratele său Vanghele şi-au lichidat bunurile din Cruşova natală.
Aici se va întâni cu Efterpi Papatheodossi, stabilită în Skopje şi venită şi ea în
Cruşova natală pentru un sejur la munte. Căsătoria lor a avut loc la Skopje.
După nuntă, a plecat cu soţia la Paris, unde s-a specializat în urologie la clinica Neker
în ianuarie-martie 1921. La întoarcerea în România lucrează ca specialist la secţia de
urologie condusă de profesorul Moscu din cadrul Spitalului Brâncovenesc.
În 1925 se naşte fiul său Nicuşor, eveniment anunţat din uşă în uşă de Nicu, fiul
fratelui său Anton, în familie vorbind în aromână. În această situaţie, în 1929 familia
Petraşincu s-a mutat în casă nouă,proiectată de prietenul arhitect G. Simotta, pe baza
unui credit cu dobândă mică acordat de Banca Naţională. În imobilul cu patru etaje
situat pe bulevardul Elisabeta faţă în faţă cu Liceul Lazăr, doctorul şi-a deschis
cabinetul medical.
Dar Efterpi moare în 1932, la numai 35 de ani, ca urmare a unei boli incurabile. Casa
era proprietatea soţiei, iar legea succesiunii din epocă prevedea că numai copii pot
moşteni averea mamei.În această împrejurare S.P.devine tutorele fiului său, a cărui
educaţie va fi o prioritate.
La Aşezământul Brâncovenesc primea,ca şi ceilalţi medici, un salariu modic, fiind un
mod de a realiza acte de caritate. În această instituţie medicală, înfiinţată în 1838 de
băneasa Safta Brâncoveanu, va lucra 20 de ani ca medic chirurg şi se va desăvârşi în
profesia sa. În plan militar în 1935 este medic de divizie, iar după doi ani medic-şef. A
scris  numeroase articole de specialitate publicate în România şi în străinătate şi a
devenit preşedinte al Societăţii Române de Urologie.  În acelaşi timp lucrează fără
concediu la cabinet pentru a achita împrumutul şi a scoate casa de sub ipotecă,
eveniment care va avea loc în 1940.
În 1936 se recăsătoreşte cu Safta Neghină, dar numai după ce primeşte acordul
fostului său socru, Teodor Papatheodossi.
De asemenea, a scris articole în susţinerea cauzei aromânilor din Balcani, meritele în
această activitate fiindu-i recunoscute prin numirea în funcţia de preşedinte al
Societăţii de cultură macedo-române din Bucureşti. La sfârşitul anului 1940, în timpul
regimului naţional-legionar instaurat la 14 septembrie,a făcut parte dintr-o delegaţie
de intelectuali aromâni condusă de fruntaşul legionar Constantin Papanace care a fost
primită de generaul Ion Antonescu, ’’conducătorul statului’’, pentru a discuta situaţia
aromânilor din Grecia.De asemenea, în jurnalul lui I.A. figurează o discuţie avută de
acesta la 11 martie 1941, după alungarea legionarilor de la putere, cu S.P., N. Batzaria
şi Cola Ciumetti ,înlegătură cu situaţia aromânilor colonizaţi în Cadrilater şi
recolonizaţi în Dobrogea, după cedarea Cadrilaterului Bulgariei în septembrie 1940.
Instaurarea regimului comunist (1944-1947) va fi urmată de eveniment nefericite în
viaţa lui S.P. Naţionalizarea imobilelor va fi urmată de mutarea în casa lor a unor
familii străine, evacuate din propriile case pentru a face loc potentaţilor noului
regim.Naţionalizarea Aşezământului Brâncovenesc duce la schimbarea conducerii
spitalului, iar refuzul dr. S.P. de a face compromisuri morale şi politice au condus la
închiderea secţiei de urologie,evenimente urmate la scurt timp de închiderea
cabinetelor particulare.
S.C.M.R. a intrat şi ea în vizorul regimului comunist, liderii săi fiind arestaţi de poliţia
încă netransformată în miliţie şi eliberaţi la scurt timp. Dar situaţia lui S.P. se
complică, fiind acuzat de ’’fascism’’ şi ’’rasism’’,şi în consecinţă, a fost închis în
lagărul de la Slobozia. Regimul legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) îl numise în
funcţia de ’’comisar de românizare’’, pe care o refuzase. Pentru eliberarea sa au
intervenit cu declaraţii scrise: Beiu Aigher, chiriaş al lui S.P. timp de 15 ani, prof. dr.
I. Iacobovici de la Spitalul Brâncovenesc, dr. H. Alterescu şi dr. Katz-Galaţi,
sindicatul Epitropiei Brâncoveneşti etc.
A primit o pensie mică, fiind acceptat să lucreze la o policlinică cu plată. Avea
puterea să glumească spunând că e fericit că nu l-au dat afară din casă. A murit în
1968, pe mormântul său găsindu-se ofrande anonime,iar telefoanele pentru consultaţii
se primeau încă la mult timp după decesul său.
SURSE:
Buzatu Gh., Cheptea Stelea, Cîrstea Marusia, ‘’ Jurnalul Maresalului Antonescu’’,
Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941
http://honoretpatria.wordpress.com/2010/11/05/generalul-ion-antonescu-%E2%80%9Dmarti-11-martie-1941-orele-1900%E2%80%9D-audien%C8%9Ba-reprezentan%C8%9Bilor-macedo-romanilor-din-dobrogea-bucure%C8%99ti-11-martie-1941/
MESSAILĂ NICOLAE, ‘’A S C E N D E N Ţ Ă’’, Biblioteca Bucureştilor,
Bucureşti2010 pp. 59-69
http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads//3_2011/111741.pdf
Tambozi Justin(editor), Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al
cauzei aromânilor, editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna’’, Constanţa, 1996, p.15

Categorii:Uncategorized

CRISTINA DIN PĂDURE

CRISTINA DIN PĂDURE

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Cristina din pădure era singură pe lume. Părinţii îi muriseră de mult, iar mormintele lor, deasupra cărora se înălţau două cruci de lemn, erau aproape de locuinţa ei şi lângă un izvor cu apă rece.

Cristina se ruga în toate zilele la aceste morminte şi, cum stătea îngenuncheată, i se părea că aude glasul aşa de dulce şi plăcut al părinţilor săi.

Iar florile de pe morminte îmbătau văzduhul cu parfumul lor.

Aşa trecu vremea pentru Cristina, care se făcuse de-acum o fată răsărită şi de toată frumuseţea. Şi veni feciorul de împărat, călare pe roibul său, şi văzând-o pe Cristina îngenuncheată la cele două morminte, şi aşa de frumoasă, se opri din mers, descălecă şi apropiindu-se de dânsa o întrebă cu un glas plin de blândeţe : „Ce faci în locul acesta? Eşti o fiinţă pământeană sau un înger coborât din ceruri ?”

„Sunt Cristina din pădure, îi răspunse ea, săracă şi singură pe pământ. Aicea sunt mormintele părinţilor mei.”

Iar feciorul de împărat o luă de mână şi-i zise : „Vino cu mine la palatul meu şi jur că ai să fii pentru mine fiinţa cea mai iubită pe pământ.”

„Viu !” îi întări Cristina vorba, privindu-l cu toată încrederea. Rupse un trandafir, câteva flori de „nu-mă-uita” şi puţină iederă de pe mormintele părinţilor săi, le prinse la piept şi întinse apoi feciorului de împărat mâna. Iar el o puse pe calul său şi se întoarse la palat iute ca vântul.

Acolo, feciorul de împărat o puse pe Cristina să şadă într-un scaun de aur, iar el, ducându-se la maică-sa, împărăteasa, îi zise: „Mamă, am găsit în pădure o fată, cum nu i se află pereche în frumuseţe şi în bunătate. Dă-mi, te rog, voie să mă cunun cu dânsa.”

Maică-sa îi răspunse îngrozită : „Cum se poate să-ţi părăseşti logodnica, pe Domniţa din «Insula verde», cu care domniţă tatăl tău te-a logodit încă de când erai un copil ?”

Decât feciorul de împărat i se rugă aşa de mult, încât se mai înmuie şi maică-sa, împărăteasa, şi-i zise să o lase să vadă şi să cerceteze dacă fata găsită în pădure e vrednică să stea într-un scaun împărătesc.

Împărăteasa chemă pe Cristina la dânsa şi nu fu puţin mirată văzând cât e de frumoasă şi ce bună arată a fi la suflet. Cu toate acestea, o întrebă cu glas aspru, şi răstit : „Cum te cheamă şi ce cauţi aicea ?”

„Sunt Cristina din pădure şi nu doresc altceva decât să văd din când în când chipul fiului Măriei Tale.”

„Bine, am să-ţi dau voie, îi răspunse împărăteasa, fiind tot întunecată, însă dacă poţi să duci la bun sfârşit trei treburi ce îţi voi spune să faci.”

„Ce am de făcut, înaltă stăpână ?” întrebă Cristina cu glasul ei blând.

„Iată ce: să mergi la poiana din mijlocul pădurii, acolo unde zânele se strâng în toate nopţile. O nenorocire groaznică îmi ameninţă casa şi familia, şi numai regina zânelor ştie şi poate să o îndepărteze. Să-mi aduci aicea pe regină, ca să o pot întreba. Aceasta e cea dintâi treabă ce îţi cer să-mi faci.”

Cristina zâmbi şi zise: „Să aşteptăm când o fi noapte cu lună plină şi atunci am să-ţi aduc pe regina zânelor.”

Sosi şi noaptea aceea şi Cristina se duse la poiana din mijlocul pădurii, o poiană ce îi era bine cunoscută şi care era toată acoperită de tot felul de flori frumoase. Din rouă ce cădea pe florile acestea, zânele îşi pregăteau vinul lor. Dealtfel, zânele o cunoşteau pe Cristina şi ţineau mult la dânsa.

Când sosi în poiană, Cristina nu găsi acolo decât pe Puc, pe piticul Puc, bătrân de când lumea. „Ce faci aicea, moşule, şi unde e regina zânelor?” îl întrebă ea.

„Cristino dragă, nu ştiu unde e regina, iar eu gust vinul nostru, ca să văd dacă e nimerit, ori ba. Uite aşa!” Şi Puc îşi duse la gură potirul unei flori şi dete pe gât toată roua dintr-însul. Apoi făcu la fel cu altă floare, şi cu alta, şi cu alta, până ce se ameţi de-a binelea.

Puc se porni atunci să cânte, să joace şi să se tăvălească printre flori. Cristina, văzând că nu e nimic de făcut cu dânsul, nu-l mai întrebă ceva, ci stătu să aştepte sosirea zânelor.

Când bătu miezul nopţii, veniră şi zânele, frumoase şi zvelte, cum nu se poate spune în cuvinte, şi umplură poiana cu veselia şi zburdălnicia lor. Fiecare potir de floare deveni acum un pahar, fiecare frunză o măsuţă în jurul căreia zânele mâncau şi benchetuiau, iar fiecare foaie de trestie, o sabie cu care se luptau între ele, pentru a câştiga mingea de aur ce le-o făuriseră piticii. Alte zâne cântau şi jucau, pe când altele ţeseau o pânză fină, din fire aurite de păianjen.

Cristina, însă, se duse la locul unde şedea regina zânelor şi-i zise cu glas rugător: „Fii aşa de bună şi vino cu mine la palatul împărătesc, fiindcă o nenorocire mare ameninţă casa şi familia feciorului de împărat.”

Regina zânelor se gândi un răstimp şi apoi zise: „Da, viu, fiindcă mă rogi tu; să ştii însă că nu e tocmai pricepută cine te-a trimis să mă chemi.”

Merseră amândouă într-o trăsură de muşchi de pe arbori, trasă de şase păuni.

Iar la palat, Cristina auzi cum regina zânelor îi spune împărătesei bătrâne: „Dragă soră, cauţi în depărtare ceea ce ai acasă la tine.” Altceva nu-i mai spuse, ci se întoarse din nou la poiana din pădure.

În dimineaţa următoare, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Ai adus aicea pe regina zânelor, aşa că ai isprăvit cu bine cea dintâi treabă. Ţineam să ştiu unde este un giuvaer, pe care ea îl dăruise odată soţului meu, împăratul, şi de care giuvaer atârnă fericirea casei şi familiei mele. Soţul meu a murit câteva zile după ce îl pierduse, aşa că nimeni nu ştie unde este. E un giuvaier galben şi strălucitor ca soarele şi are într-însul multe puteri ascunse. Regina zânelor mi-a spus în cuvinte puţin lămuritoare că ar fi aici, în casă. Am dat poruncă să fie căutat peste tot, dar n-a fost chip să fie găsit. Acum să-l găseşti tu, ca să văd dacă poţi aduce fericire în palatul meu. Aceasta e a doua treabă ce trebuie să duci la bun sfârşit.”

Cristina zâmbi, aşa ca şi cum s-ar deschide o roză tânără. Scoase din buzunar o piatră frumoasă şi aurită şi întrebă: „Nu cumva e acesta giuvaerul ce căutaţi?”

„Da, acesta e! strigă împărăteasa, dar unde l-ai găsit?”

„L-am găsit într-un cuib de coţofană, când izbucnise furtuna şi mă dusesem să-i scap de la moarte pe bieţii puişori”.

Împărăteasa cercetă giuvaerul cu băgare de seamă şi văzu că se făcuse mai frumos decât era mai înainte. Înţelese că giuvaerul a fost în mâini bune.

De aceea îi zise Cristinei cu blândeţe: „Păstrează-l tu„ până ţi-l cer; în mâinile tale e bine păstrat şi vei avea nevoie de el.”

După câteva zile, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise: „Îţi mai rămâne de făcut a treia şi cea din urmă treabă. Mâine soseşte aicea domniţa din «Insula verde», adică domniţa care este logodnica fiului meu. Peste cinci ani se va face căsătoria lor. Tu nu poţi sta aicea şi n-ai voie să vezi pe fiul meu decât dacă primeşti să fii servitoarea logodnicei lui.”

La cuvintele acestea, bietei Cristina cât p-aci să-i plesnească inima şi să-i sară din piept. Îşi strânse însă tot curajul şi zise cu glas stins: „Da, înaltă stăpână, voi face cum îmi porunciţi!”

Ziua următoare sosi şi domniţa din Insula Verde. Era frumoasă ca soarele ce răsare şi feciorul de împărat ţinea mult la dânsa, toată ziua plimbându-se împreună în grădină. Multă vreme Cristina servi ca slujnică supusă şi ascultătoare, fără să se plângă şi fără să murmure.

Însă când trecu anul şi se apropie ziua de nuntă, se făcuse la faţă albă ca varul, de credeai că se înfăşurase într-un linţoliu de moarte, şi ochii îi erau tulburi ca o zi mohorâtă şi ploioasă. Iar în ajunul zilei de nuntă se furişă de la palat şi se duse să plângă la mormântul părinţilor ei. Florile de pe mormânt erau scăldate în lacrimile ei, dar cu cât plângea, cu atât se simţea mai uşurată la inimă.

Se despărţi de morminte cu liniştea în suflet şi intră în coliba părintească, unde se culcă şi dormi.

În somn i se păru că aude o muzică şi muzica se apropia din ce în ce de dânsa şi pe urmă i se păru că doi ochi mari şi strălucitori s-au aplecat asupra ei privind-o. Cristina deschise ochii şi văzu stând în picioare lângă ea pe feciorul de împărat, care o cuprinse în braţe. Veni şi împărăteasa mamă şi-i zise: „Ai dus la bun sfârşit cele trei încercări la care te-am supus. Am văzut că eşti vrednică, prin harurile cu care eşti înzestrată, aşa că tu eşti logodnica fiului meu şi vom face chiar astăzi nunta.”

Împărăteasa îi puse apoi în deget un inel de aur, iar pe cap o cunună tot de aur.

Veni şi sora fiului de împărat, fiindcă domniţa din „Insula Verde” nu era decât sora lui, iar nicidecum logodnică, o îmbrăţişa pe Cristina şi-i zise: „Să mă înveţi şi pe mine să fiu tot aşa de bună, cum eşti tu.”

Feciorul de împărat o luă apoi de mână şi o duse la palat, unde se făcu o nuntă aşa cum se fac nunţile împăraţilor din poveşti. Păcat că n-am fost şi eu acolo, că v-aş fi adus la fiecare câte un dar frumos.

 

 

Categorii:Uncategorized

COPILUL PRINŢESEI SAVITIRI

COPILUL PRINŢESEI SAVITIRI – POVESTE INDIANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Prinţul Narpola a luat în căsătorie pe prinţesa Savitri, prinţesa cea mai frumoasă din toată întinderea Indiei. Tatăl prinţesei Savitri, pe cât de puternic, pe atât de înţelept, a vrut ca la această nuntă să fie ospeţe şi petreceri cum nu se mai văzuseră până atunci. Două săptămâni în şir au ţinut aceste ospeţe şi petreceri, la care fusese chemată mulţime mare de popor. La sfârşitul ospeţelor şi petrecerilor, tinerii căsătoriţi trebuiau să plece şi să locuiască într-un palat, care era departe de locul de naştere al prinţesei Savitri.

În seara din ajunul plecării lor, măreaţa grădină de la palatul tatălui prinţesei Savitri era încă iluminată cu mii şi mii de lampioane. Pe terase, cântau şi dansau vestitele dansatoare indiene, numite baiadere. Prinţesa Savitri stătea în balcon, lângă soţul ei, zâmbitoare şi frumoasă ca o arătare din vis. Era îmbrăcată într-o rochie albă, făcută dintr-o stofă rară şi ţesută cu fire de argint. Şi cât de strălucitoare de frumuseţe era prinţesa, când privea cu ochii săi mari şi negri şi când deschidea buzele în zâmbe-tul cel mai dulce!

Însă, la un moment dat, Savitri se întoarse spre partea dinlăuntrul palatului şi întrebă pe o servitoare: „Unde este doica mea, Nair, iubita mea Nair, care m-a alăptat şi m-a legănat în braţele ei? Cheam-o, pentru că n-am mai văzut-o de azi-dimineaţă.”

Prinţesa Savitri intră în salon, în aşteptarea doicii. După puţin, veni şi o femeie bătrână şi gârbovită de ani.

„Nair, îi zise prinţesa înduioşată, noaptea aceasta e cea din urmă pe care o petrec în palatul tatălui meu, iar de mâine va începe pentru mine o viaţă nouă. Tu, care eşti pricepută la ghicitul norocului, trebuie să-mi spui ce soartă mă aşteaptă.”

Nair înălţă spre Savitri ochii, din care îi curgeau lacrimi şi răspunse, vorbind încet şi rar: „Tocmai în seara aceasta am căutat să citesc în stele viitorul tău, dar nu vreau să te întristez, spunându-ţi tot ce am putut citi.”

„Spune-mi tot, spune-mi tot adevărul!” stărui Savitri.

„Ei, bine, am să-ţi spun. Vei fi iubită de soţul tău, vei fi fericită, iar după un an vei naşte un copil de o frumuseţe rară, însă când copilul va împlini vârsta de doi ani, va veni un duh rău şi-l va lua şi-l va duce în împărăţia Morţii şi a Umbrelor.”

La auzul acestor preziceri, Savitri rămase câteva clipe tulburată şi zăpăcită. După aceea, se însenină din nou la faţă şi răspunse cu vocea ei dulce şi graţioasă: „Buna mea Nair, vom căuta un duh bun care să pună pe fugă pe duhul cel rău.”

Atât de frumoasa prinţesă Savitri fu în adevăr fericită şi după un an de la căsătorie născu un copil, care avea ochii tot aşa de negri şi frumoşi. Pentru cei din jurul ei, Savitri se părea că este foarte mulţumită. Adevărul însă e că era chinuită de o îngrijorare adâncă: se va îndeplini oare ceea ce îi prezisese Nair?

Micul Namur, căci aşa îşi botezase copilaşul, era să împlinească peste trei zile vârsta de doi ani. Această zi era aşteptată de Savitri cu spaimă şi groază.

Şi iată că sosi ziua aceea, o zi ce trebuia să fie o zi de sărbătoare, pe când Savitri nu mai ştia cum să-şi ascundă groaza de care era cuprinsă. Îndepărtă pe servitoare şi merse singură cu copilul la tufişul umbros din fundul grădinii palatului.

„Să mergem, îi zise ea lui Namur, mângâindu-l şi alintându-l, să căutăm flori frumoase şi fluturi zugrăviţi în tot felul de culori.”

Dar de ce, abia aşezaţi la umbra arborilor, şi Namur fu năpădit pe neaşteptate de somn?… ,,Lasă-mă, se rugă el de mamă-sa, să adorm o clipă.”

Însă, pe când îl ţinea pe genunchii ei, Savitri simţi că trupuşorul lui Namur se făcea greu şi se înţepenea. Îngrozită, ridică ochii, fiindcă auzi un fel de foşnet în jurul ei. Văzu o făptură supraomenească, îmbrăcată în roşu şi ţinând în mână o colivie de aur. În colivie era închisă o porumbiţă albă; porumbiţa aceasta era sufletul micului Namur. Făptura ce venise şi care era duhul cel rău, porni să se depărteze, fugind cât mai iute.

Savitri aşeză în iarbă trupul neînsufleţit al lui Namur, iar ea se porni să alerge după duhul cel rău şi să se roage de el. Alergă multă vreme, fără să-şi dea seama de lungul drum ce străbătea. Se înnoptase, ieşise luna, iar Savitri alerga mereu. Alerga şi se ruga de duhul cel rău: ,,Dă-mi, dă-mi înapoi copilaşul meu!”

Oare de unde găsea atâta putere, ca să alerge, fără să se ostenească? Alergă toată noaptea, iar când se iviră din nou zorile zilei, Savitri se pomeni într-o poiană de o frumuseţe de neînchipuit. În iarba verde şi fragedă răsăriseră mii şi mii de flori, care de care mai frumoasă şi mai plăcut mirositoare.

În poiana aceea era o mulţime mare de copii, care, purtând cununi de trandafiri, dansau şi cântau cântece de o frumuseţe îngerească. Copiii aceştia chemară şi pe Savitri să danseze şi să cânte cu dânşii.

Duhul cel rău se opri şi zise: „Savitri, stai, te odihneşte şi lasă-te de drumul pe care-l faci în zadar. Stai şi alege-ţi pe cel mai frumos din copiii aceştia. Ia-l cu tine şi el te va face să uiţi de copilul pe care l-ai pierdut.”

Însă Savitri îi răspunse: „Te voi urma prin munţi şi prin văi şi nu mă voi lăsa, până ce nu-mi dai înapoi sufletul copilului meu.”

Duhul cel rău porni din nou la drum. Picioarele bietei Savitri se umflaseră şi se umpluseră de sânge. Însă ea alerga înainte. Alergă, alergă până ce o furtună năpraznică îi întunecă vederea. După aceea, se găsi într-o grădină întinsă şi plină de pomi roditori.

Aici duhul cel rău se opri din nou şi îi zise: „Savitri, pe pomii aceştia sunt fructele cele mai gustoase, fructe care îţi astâmpără foamea şi îţi potolesc setea. Mănâncă, odihneşte-te, apoi întoarce-te acasă. Soţul tău te aşteaptă îngrijorat, iar pe mine nu mă poţi urmări în lumea Morţii şi a Umbrelor.”

Dar Savitri îi răspunse: „Te voi urmări până când îţi va fi multă milă şi îmi vei da înapoi sufletul copilului meu.

Duhul cel rău porni din nou la drum, alergând mâniat şl înfuriat, trecând prin zăpezile veşnice ale munţilor. Picioarele sfâşiate ale prinţesei Savitri însemnau cu pete roşii de sânge drumul prin zăpadă.

Deodată, duhul cel rău se opri din alergat. În coasta înzăpezită a muntelui se făcea o deschizătură mare, un gang nesfârşit, prin care treceau mulţimi mari de pitici, fiecare purtând o lădiţă plină de pietre preţioase.

„Aicea, zise duhul cel rău, suntem în împărăţia piticilor din munţi. Opreşte-te aici, Savitri, căci nu poţi trece de graniţele acestei împărăţii! Piticii, care sunt făpturi bune, au să-ţi potolească foamea şi setea cu mâncări gustoase şi băuturi alese şi au să-ţi dea atâtea pietre preţioase, că ai să ajungi prinţesa cea mai bogată de pe pământ.”

,,Pentru mine, strigă Savitri, nu există bogăţii şi nici fericire fără copilul meu. Dă-mi-l înapoi! Fie-ţi milă de durerea mea!”

Duhul cel rău se opri să privească mai bine pe Savitri. Erau priviri de mirare şi de admiraţie. Ochii săi nu mai erau răi, „Fie cum vrei! zise el. Vitejeasca ta dragoste de mamă a ieşit biruitoare asupra morţii.”

Un bubuit puternic făcu ca Savitri să cadă la pământ, în nesimţire. Când îşi căpătă din nou cunoştinţa, arborii din fundul grădinii de la palatul soţului ei o acopereau cu umbra lor. Savitri îl ţinea în braţe pe iubitul său copil, Namur, care deschidea încet ochişorii săi dulci şi negri, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung şi liniştit.

 

Categorii:Uncategorized

CELE DOUĂSPREZECE DUMICATURI DE PÂINE

CELE DOUĂSPREZECE DUMICATURI DE PÂINE – POVESTE SÂRBEASCĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

A fost odată un împărat căruia îi murise împărăteasa şi rămăsese văduv cu un băiat de vârstă mică. Băiatul, ca toţi copiii mici, plângea foarte mult.

Într-una din zile, pe când împăratul se pregătea să se ducă la vânătoare, copilul i se aruncă de gât şi se porni să plângă şi mai tare.

Împăratului i se rupse inima de milă şi hotărî să se însoare din nou, nu de altceva, dar pentru ca nevasta a doua să aibă grijă de copil. Şi după ce-l linişti pe copil, cât putu mai bine, se duse la vânătoare. Pe drum, întâlni la un izvor de munte o femeie frumoasă, care umplea apă în douăsprezece tigve. Împăratul o întrebă mirat de ce umple apă în tigve. Femeia îi răspunse: „Fac aşa ca să mă hrănesc; pentru fiecare tigvă cu apă mi se plăteşte un dumicat de pâine şi în felul acesta câştig în toate zilele câte douăsprezece dumicături de pâine.”

Împăratul o întrebă mai departe dacă se satură cu atâta pâine. „Ar fi chiar prea multă, îi răspunse ea, dar îi dau mai întâi fiicei mele să mănânce şi după aceea mănânc şi eu, aşa că ne ajunge tocmai pe tocmai.”

Împăratul se miră şi mai mult şi fiindcă femeia era şi tânără şi frumoasă îşi zise în sinea sa: „Această femeie ar fi bună pentru casa mea şi pentru copilul meu.” Îi spuse după aceea că e împăratul ţării şi o întrebă dacă n-ar vrea să se mărite cu el.

Ea consimţi numaidecât, iar împăratul o duse la palat, se cunună cu dânsa şi aşa ajunse să fie împărăteasă.

Fetiţa împărătesei era mai tânără decât fiul împăratului. Cei doi copii se înţelegeau foarte bine între ei şi ţineau mult unul la celălalt. Când împăratul căpăta ceva deosebit de frumos, îl dăruia copiilor, care şi-l împărţeau cinstit şi frăţeşte.

Împărătesei însă nu-i era pe plac o astfel de viaţă, fiindcă se socotea în gând: „De ce şi copilul ăsta, care mi-e străin, să se bucure de toate bunătăţile la fel cu copilul meu?” De aceea, îşi puse în cap să-i învrăjbească pe tată cu fiu şi să-l facă pe împărat să-l gonească pe fiul său. Acest gând aşa de rău îl şi îndeplini, în curând. Mai întâi începu să povestească împăratului că visează în toate nopţile visuri groaznice. Vedea că băiatul crescuse dintr-o dată, că îl răsturna pe tatăl său de pe scaunul împărătesc şi că făcea din tatăl său şi din împărăteasă nişte slugi de rând.

Vorbele acestea îl neliniştiră pe împărat, iar acum împărăteasa nu înceta să-i împuieze capul cu tot felul de poveşti. Se hotărî deci să-l alunge pe băiat de la curtea împărătească.

Şi aşa feciorul cel de împărat, şi care era acum un flăcău destul de mare, fu nevoit să se îmbrace în haine de cerşetor şi cu inima frântă de durere să plece în ţări străine.

Într-una din seri, îşi căută adăpost lângă o peşteră în care trăia un pustnic foarte bătrân şi cu o barbă albă ca zăpada. Pe la miezul nopţii, auzi răsunând în peşteră plânsete jalnice.

Dintru început se sperie, îşi veni însă în curând în fire şi se socoti în sinea sa: „Oricine ar fi, e vădit că nu plânge de plăcere, ci de nevoie mare şi grea.”

Feciorul de împărat intră aşadar în peşteră şi-l văzu pe pustnic gemând bolnav şi însetat. Flăcăul nostru dete fuga la râu, luă apă în pumni şi veni alergând la peşteră. Pe drum, se poticni, căzu şi se lovi la genunchi, cu toate astea, tot îi aduse pustnicului ceva apă în pumni. Bătrânul pustnic se bucură foarte mult şi-i zise: „Fiule, nu gem şi nu oftez din pricină că sunt bolnav şi că mi-e sete, ci fiindcă ştiu câtă răutate şi ticăloşie este pe pământ. Dar acum mă bucur, văzând că mai sunt oameni – şi chiar în pustietatea aceasta — care au milă de durerile semenilor lor. Din parte-mi, cere-mi ce vrei şi am să-ţi dau.”

Feciorul de împărat îi răspunse: „M-a lovit o mare supărare şi dacă ştii vreun leac împotrivă, rogu-te, spu-ne-mi-l!” Pustnicul îi dete un fluieraş şi-i zise: „Nimic nu e mai uşor! Fluieraşul acesta te va înveseli mereu şi inima ta, năpădită de bucurie, va porni să salte şi va juca atâta vreme cât vei cânta din fluier.”

Feciorul de împărat îi mulţumi, plecă, dar nu mai putea de nerăbdare să fie singur şi să cânte din fluier. Şi aşa se duse el departe, tot mai departe şi când văzu că era cu totul singur, luă fluierul şi încercă; inima se porni să salte de bucurie şi văzu cum în depărtare o veveriţă juca la cântecul fluierului său.

Merse mai departe şi aşa trecu vremea, până ce se tocmi ca păstor la un boier bogat. Deseori îl apuca dorul de cântat, dar se ferea să cânte când era cu oile la păşune, căci oile, auzind fluierul, n-ar mai fi păscut, ci ar fi jucat şi sărit.

Într-o seară, când se întorcea acasă cu turma de oi, auzi de departe plânsete şi bocete şi când veni la casa boierului, ce-i fu dat să vadă? Boierul se dusese în noaptea din ajun la locul unde zânele jucau şi se prindeau în horă, iar împărăteasa zânelor îi scosese amândoi ochii; de aceea, plângea şi se bocea bietul om şi toţi ai casei.

Feciorul de împărat se hotărî atunci să pornească la drum şi să caute ochii boierului. Îşi lăsă oile, luă o traistă în care pusese pâine, sare şi nişte ceapă, îşi mai luă fluierul şi merse după urme, aşa cum auzise de la boier. Nu spuse nimănui ce are de gând şi încotro se duce. Când sosi la locul unde se strângeau zânele, se sperie de ceea ce văzu: împărăteasa zânelor stătea trântită într-un luminiş de pădure, iar douăsprezece zâne îi pieptănau şi-i împleteau părul, care strălucea.

Voinicul se apropie şi mai mult de ele, zânele se opriră din pieptănat şi împletit, dar împărăteasa lor, care abia aţipise, deschise din nou ochii. Atunci înţelese că-l văzuseră, scoase îndată fluierul cel năzdrăvan şi începu să cânte, mai întâi mai încet, apoi mai tare, tot mai tare. De frică, îi tremura inima, dar zânele, după ce se uitară una la alta, izbucniră într-un râs zgomotos, încinseră apoi o horă şi începură să joace ca scoase din minţi. El îi dădu înainte cu cântecul, până ce zânele nu se mai ţineau pe picioare. Atunci împărăteasa lor strigă: „Ah, nu mai pot!” Dar când nu vrea feciorul de împărat, poftim să te opreşti din jucat şi din săltat!

Când văzură că stau rău de tot, strigară toate într-un glas: „Oricine ai fi, te rugăm încetează!” El le răspunse: ,,Spuneţi-mi unde sunt ochii stăpânului meu!”

Împărăteasa zânelor se jură pe cer şi pe pământ că ea nu ştie, dar băiatul nu se lăsă încântat. Ea îi zise atunci să se ducă la bradul pe care luna îl luminează mai puternic şi să dea jos din brad o pungă de aur; în punga aceea va găsi o cutie de argint, iar în cutie, înfăşuraţi în vată, ochii ce-i caută.

Feciorul de împărat porni într-acolo, dar nu-şi lua ochii de la zâne şi îndată ce vedea că nu se mişcă, sufla în fluier, iar ele începeau din nou să sară ca nebune; aşa se duse el până la brad, dete jos punga de aur, găsi într-însa cutia de argint, iar în cutie ochii stăpânului său înfăşuraţi în vată. După aceea, se întoarse acasă foarte vesel şi cântând din fluier.

Ajuns acolo, îi dete stăpânului său ochii, iar stăpânul său, când putu să vadă, îl încărcă cu aur şi cu tot felul de lucruri de mare preţ. Feciorul de împărat îi zise că nu doreşte altceva decât un cal bun şi arme, căci îi place să se ducă în lumea largă şi să facă bine. Stăpânul său îi îndeplini bucuros dorinţa şi aşa voinicul porni din nou prin lume.

Departe de tot merse vestea despre el, ca despre un viteaz care poartă lupte grele şi ocroteşte pe săraci. Şi aşa începură oamenii să-l cheme în ajutor, când într-un loc, când într-altul. Într-una din zile primi o chemare din partea împăratului, tatăl său, care trimise oameni să-i zică următoarele:

„Viteazule necunoscut, am auzit de tine şi de isprăvile tale şi te rugăm, în numele lui Dumnezeu, să ne vii şi nouă într-ajutor; a năvălit un balaur groaznic şi ne cere să-i dăm pe fiica noastră şi chiar toată împărăţia.”

Auzind acestea, feciorul de împărat porni numaidecât. Pe drum se gândea şi se socotea cam ce fiică a împăratului putea să fie şi îşi închipui că nu poate fi alta decât aceea pe care mama sa vitregă o adusese în casă şi care fusese aşa de drăguţă cu dânsul. Cu astfel de gânduri sosi el în împărăţia tatălui său şi se duse drept la palat, unde găsi totul aşa cum lăsase. Numai tatăl său îmbătrânise prea mult, de asemenea slugile şi mamă-sa vitregă. Dar fiica acesteia se făcuse o fată nespus de frumoasă.

Şi iată că se ivi balaurul cel groaznic şi zărindu-l pe feciorul de împărat se repezi asupra lui, strigându-i de departe: „Tocmai tu eşti acela pe care îl căutam de atâta vreme!”

Săgeţi aprinse ieşiră din balaur, dar calul feciorului de împărat căzu în genunchi, aşa că săgeţile zburară peste capul lui. Feciorul de împărat îi aruncă suliţa, dar suliţa se rupse în două şi nu-i făcu balaurului o zgârietură. La fel i se rupseră toate armele şi acum stătea cu mâinile goale, pe când balaurul râdea şi înainta asupra lui.

Feciorul de împărat puse atunci mâna pe fluier şi începu să cânte. Tot ce era viu de jur-împrejur porni să joace şi să salte. Balaurul însă începu să tremure, să şuiere şi să se facă din ce în ce mai mic, până ce se făcu o băşicuţă care sărea încoace şi încolo. Feciorul de împărat se repezi asupra ei, o strivi cu piciorul stâng, băşica plesni şi cu aceasta se sfârşi şi puterea balaurului.

Când oamenii văzură ce se întâmplase, se bucurară foarte mult, împăratul îl îmbrăţişă şi-l întrebă cine şi de unde este. Voinicul îi povesti totul, din fir în păr. Împăratul, auzind acestea, se făcu foc pe împărăteasă şi vroi să o omoare îndată, dar fiul său se rugă să-i cruţe viaţa. Împăratul nu o omorî, ci o trimise din nou la muntele de unde venise, să umple iarăşi la izvor douăsprezece tigve şi să se hrănească cu dumicăturile de pâine ce ar câştiga din vânzarea apei.

Pe fiica ei o dete însă fiului său de nevastă şi aşa voinicul acesta se urcă în scaunul tatălui său.

 

 

Categorii:Uncategorized

CE POVESTESC SOARELE ŞI VÂNTUL

CE POVESTESC SOARELE ŞI VÂNTUL – POVESTE ITALIANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Într-o dimineaţă frumoasă, Soarele s-a trezit din somn şi a mers să lumineze vârful unui munte, care era acoperit cu iarbă verde şi proaspătă. Însă iată că în vârful muntelui era Vântul. O, un vânt uşor de tot! Aşa de uşor şi aşa de blând, că abia pleca spre pământ tulpinile florilor şi firele de verdeaţă.

Toată noaptea Vântul stătuse în acel vârf de munte. Se jucase cu iarba stropită de roua dimineţii; murmurase printre ramurile copăceilor; cântase un cântec lung, însoţit de greierii care stăteau ascunşi. Iar cântecului său îi răspundea cântecul privighetorii.

Când Soarele văzu că Vântul e în vârful muntelui, alergă să se ascundă îndărătul unui nor. Dar Vântul îl chemă din nou, zicându-i: „Soare, Soare, ci vino încoa’! Şi verdeţii şi florilor li-e dor de tine. O, să nu-ţi fie frică de mine! Ştii că sunt bun şi blând.”

„Dar Soarele este mai bun decât tine!” zise încet o margaretă albă, legănându-se pe tulpina sa lungă şi subţire.

„Să taci din gură, tu, floare de nimic!” îi strigă Vântul, care se supără şi începu să sufle din ce în ce mai puternic, deoarece, precum îl ştim, Vântul este tare supărăcios.

Însă Soarele nu vroia să iasă dindărătul norului. Atunci Vântul suflă, goni norul şi descoperi frumoasa faţă a luminosului Soare.

Aşa face, micuţule, şi mămica ta, când dimineaţa îţi este lene să te scoli din pat. Dă la o parte pătura şi îţi descoperă chipul tău drăguţ. Tu vrei să te faci că mai dormi, nu-i aşa? Dar iată că râzi, iar mămica înţelege atunci că te-ai trezit şi te face să te scoli.

Şi Soarele a râs vesel, când Vântul i-a dat la o parte norul. A râs şi a alergat numaidecât la verdeaţă şi la flori, care îl binecuvântară.

Vântul i-a zis: „Din când în când, am putea fi prieteni. Hai să stăm puţin împreună.” „Bucuros!” răspunse Soarele.

Au stat unul lângă altul în poienile înflorite. Soarele dă o căldură plăcută, iar Vântul, suflând încetişor, le răcoreşte. Atunci florile şi firele de verdeaţă se sărută şi îşi urează o zi bună în acea frumoasă dimineaţă din luna aprilie.

Fireşte, e o mare bucurie când Soarele şi Vântul sunt prieteni. Soarele e căldicel şi vesel; Vântul e răcoritor şi drăguţ. Când se plimbă împreună prin poienile înflorite, îşi povestesc unul altuia o mulţime de lucruri frumoase.

Aşa, Vântul zice: „Priveşte, prietene Soare, la garofiţa din livadă, la garofiţa cea roşie şi atât de graţioasă. Vezi că e şi plăcut parfumată… O mai cunoşti?” „A, da, îmi pare că o cunosc”, răspunde Soarele, căutând să-şi aducă aminte. „Da, este chiar ea, zice mai departe Vântul. Îmi amintesc bine. Era într-o dimineaţă, din luna martie, iar tu, leneşule, te sculai din somn târziu. Atunci am găsit o sămânţă de floare, care m-a chemat. Ce vrei? am întrebat-o eu. Vreau, îmi răspunse ea, să merg în vârful acelui munte. Trebuie să fie frumos acolo sus. Am luat-o pe aripile mele şi am adus-o aici, în vârf. Şi ţi-am zis: Soare, priveşte această sămânţă mititică şi ai grijă de ea. Încălzeşte-o bine. Tu ai încălzit-o, sămânţă a crescut şi s-a făcut floare. Nu-i aşa, garofiţo?”

Garofiţa a dat din căpşorul său roşu, în semn că aşa este, iar Soarele i-a zâmbit şi a sărutat-o.

Dar iată că s-a auzit o voce subţire de plânset. „Ce este?” întrebă numaidecât Soarele cel bun şi milostiv.

„Sunt eu, care plâng”, răspunse aceeaşi voce slabă şi subţire.

Era o floare mică de lăcrămioară. Plângea fiindcă vântul o rupsese în timpul nopţii cu o suflare mai mânioasă. Acum, biata floricică, despărţită de maică-sa, care o hrănea, se veştejea şi murea.

„Vântule, i se plânse lăcrămioara, care îşi pierduse foile ei albe, cu garofiţa ta ai fost aşa de bun, pe când cu mine, te-ai purtat aşa de rău!”

Vântul tăcea; se căia şi el că fusese aşa de nebunatic, însă drăguţul Soare mângâie pe lăcrămioară şi îi zise: „Ei, lasă, nu mai plânge! Am să te încălzesc mai mult şi am să te fac să-ţi crească altă floare.”

Ca şi Soarele, aşa fac şi fraţii cei buni între dânşii. Dacă unul se plânge de altul, vine fratele mai mare şi mai bun, potoleşte plânsul frăţiorilor mai mici şi-i împacă.

Însă Vântul era tare necăjit de nebunia ce făcuse cu plăpânda lăcrămioară. Povestea încet isprăvile sale.

„Da, sunt un zvânturat. Ieri am supărat rău pe o femeie foarte bună. Sărmana! Îşi întinsese rufele la uscat, însă eu: frr! frr! suflam cu putere şi făceam să zboare rufele prin livezi.

Dar eu vroiam să te ajut la uscat, pe tine, prietene Soare! Mi se întâmplă cam des aşa ceva. Când îmi închipui şi eu că fac o treabă bună, iată că îmi dau seama că aduc necazuri şi nenorociri. Fără doar şi poate, sunt un zvăpăiat.”

Soarele zâmbea, plin de bunătate. Cunosc şi eu un copil (oare îl cunoşti şi tu?), care face ca şi Vântul. Când vrea să dea şi el mămichii sale o mână de ajutor, este aşa de grăbit şi pripit, că totul iese pe dos. Dacă, bunăoară, ajută pe mămică-sa când pune, ori ridică masa, ori sparge vreo farfurie sau vreun pahar, ori trânteşte jos cu zgomot cuţitele şi furculiţele. Dacă e trimis să aducă ouă, scapă câte unul din mână şi cade pe parchet, spărgându-se. Dacă aduce cuiva un pahar de apă, îl varsă pe jumătate pe covor.

„Zvăpăiatule! Zvăpăiatule!” îi spune mămica sa. Ca şi Vântul care nu bagă de seamă la ceea ce face.

„Totuşi, povesti Vântul mai departe, nu toată lumea vorbeşte rău despre mine. Îl cunoşti pe pescarul Maso? Bietul bătrân! I-a murit un fiu în război. Şi i-au rămas în casă cinci nepoţi, cu toţii mici, mereu flămânzi, ca şi puişorii în cuib, care deschid ciocurile ori de câte ori se întoarce mama lor. El, Maso, e bătrân şi obosit. Totuşi, trebuie să meargă cu luntrea sa departe, departe, în largul mării, la pescuit. Se duce seara şi se înapoiază a doua zi în zori. Însă, deseori nu prinde mai nimic. S-ar părea că peştii se fac din ce în ce mai şireţi şi nu se lasă prinşi. Atunci Maso se uită la cei cinci nepoţi ai săi, cărora le e foame, şi suspină.

Acum două nopţi era singur, singurel, pe mare. Vâslea de zor cu lopeţile, dar nu mai putea de oboseală. Eu însă i-am şoptit la ureche: Moşule, lasă la o parte lopeţile şi întinde pânzele; îţi dau eu o mână de ajutor. El a întins pânzele, iar eu am suflat în ele. Cât de repede mergea acum luntrea! Maso încrucişă braţele pe piept şi zise: Vântule, fii binecuvântat! Am simţit o adevărată mângâiere, pentru că e o mare bucurie să auzi că te binecuvântează cineva”.

Soarele asculta şi zâmbea. Îi cunoştea şi el pe nepoţii lui Maso, pe orfanii din căsuţa de lângă mare, al căror tată murise în război. Îi cunoştea, pentru că îi vedea cum se vede în toate zilele cu nisipul la ţărmul mării. Iar el, bun cum este, încălzeşte trupuşoarele lor aproape goale.

De aceea, Soarele asculta, zâmbea şi tăcea. Bine că şi Vântul aduce cuiva mângâiere şi alinare!

Vântul povesti mai departe, zicând: „Azi-dimineaţă, pe când tu, prietene Soare, te pregăteai să răsari, am găsit aci, în poiană, un mieluşel, care se rătăcise. Era mic, mititel şi cu totul alb. Şi behăia în aşa fel, încât se părea că plânge. Oare unde era mamă-sa? Am coborât coasta muntelui, căutând-o. Tocmai jos, în vale, am întâlnit o oaie grasă, care chema şi striga mereu şi privea în jurul ei… Era mama mieluşelului!

Atunci, eu am luat pe aripile mele vocea mieluşelului rătăcit şi am dus-o până la urechile mamei sale. O, dacă ai fi văzut-o pe mama mieluşelului! A dat fuga şi a alergat fără măcar să răsufle până în vârful muntelui. Şi-a găsit pe iubitul ei copil şi l-a mângâiat pe botişorul roşu, încât se părea că-l sărută. Şi i-a dat numaidecât din laptele ei căldicel şi dulce. Aşadar, prietene Soare, vezi că nu sunt chiar aşa de rău.”

„Dar nici eu nu spun că eşti rău”, îi întoarse Soarele vorba, plimbându-se cu Vântul prin poiana înflorită.

De jur împrejur, îşi vorbeau florile, verdeaţa, arborii, păsările. Ziceau că de multe ori şi Vântul e bun, numai că Soarele e şi mai bun, că totdeauna este bun.

Verdeaţa zicea: „Aceste fire fragede ale noastre n-ar fi aşa de verzi, aşa de înalte şi aşa de frumoase, dacă Soarele nu le-ar săruta întruna.”

Florile ziceau: „Vântul cam rece de azi-noapte închisese foile noastre, însă tu, drăguţule Soare, abia ai venit şi le-ai deschis din nou. Fii, dar, binecuvântat!”

Iar fragile ascunse sub frunze ziceau: „Da, da, fii binecuvântat, drăguţule Soare! În fiecare zi simţim cum strecori în inimile noastre o nouă dulceaţă. Şi ne facem tot mai mari, mai roşii şi mai frumoase… La fel a spus şi ciocârlia, care a venit azi-dimineaţă să ne guste puţin, vrând să prindă puteri mai înainte de a umple văzduhul cu cântecele ei vesele.” Şi cireşele, care sunt în cireşul de colo, jos, şi care se fac zi de zi mai mari, mai vioaie şi mai dulci, cântă mereu, legănându-se în bătaia vântului: „Soare scump! Soare frumos! Soare bun!”

Dintr-un lan de grâu se auzea vocea a mii şi mii de spice; „Ah, ziceau ele, Soarele ne umple de bogăţie. Acum suntem mici şi verzi, însă el ne va face să creştem; el ne face să ajungem a fi de aur, de aur curat. Şi cât de fericit va fi ţăranul, care ne-a semănat! Însă tu, Vântule, să n-arunci asupra noastră norii cei mari şi negri, încărcaţi de grindină. Să-ţi fie milă de noi! Las-că te ştim noi! Când cerul se întunecă, tu, Vântule, sufli cu putere şi ne îndoi, plecându-ne până la pământ; ţăranul, prietenul nostru, tremură şi se roagă. Vântule, fii şi tu aşa de bun, cum este Soarele!”

Vântul începe să cam bombăne. Atâtea mustrări, cât p-aci să-l facă să-şi iasă din fire. Însă dimineaţa aceea era aşa de zâmbitoare! Nu e oare mai bine să stai liniştit, când totul de jur împrejurul tău este aşa de vesel?

„Da, da, ştiu! Cam la fel se întâmplă deseori şi în familie. Se găseşte câte un copil, care tocmai când ceilalţi din casă sunt veseli şi mulţumiţi, când tăticul e la masă şi mănâncă cu poftă, când mămica, obosită, şade, în sfârşit, să se mai odihnească… Ştiu, ştiu! Se găseşte câte un copil, care tocmai atunci începe să bombăne, să se supere şi să strice toată liniştea şi veselia.

Însă tu, drăguţule, care mă citeşti, să nu faci aşa cum face copilul acela. Alungă de la tine astfel de capricii, fii cu voie-bună şi lasă pe tăticul tău să zâmbească şi pe mămica ta să se odihnească.

Dar nu sunt numai florile, verdeaţa, fructele şi spicele de grâu, care înalţă în cinstea Soarelui cântecul de laudă.

Iată o albină, care salută cu zumzetul ei de bucurie raza caldă a Soarelui, pentru că această rază caldă face să deschidă florile, iar ea le suge mierea.

Mai era un fluture, care strălucea de bucurie cu aripile sale de purpură şi de aur, deoarece Soarele îl luminează şi-l face să arate şi mai frumos.

Ba mai era, pitulat printre crăcile arborelui, un cuib de puişori. Puişorilor li-e frig, fiindcă sunt mici, abia născuţi. Iar când mama puişorilor zboară din cuib, ca să caute mâncare pentru dânşii, vine Soarele de aur, Soarele binefăcător şi încălzeşte trupuşoarele lor goale.

,,Soare, Soare iubit!” spunea, ciripind, mama puişorilor. Şi îi învăţa şi pe dânşii să cânte cu vocile lor subţiri în felul ce urmează: „Binecuvântat fii, Soare, pentru bucuria ce ne dai!”

Şi aşa, totul, în dimineaţa senină de mai, aminteşte binele ce vine de la Soare. Iar Vântul, care ştie că lucrul acesta e adevărat, e foarte adevărat, nu este gelos din pricina aceasta.

Însă tu, drăguţule copilaş, tu când aştepţi gustarea de dimineaţă, când te odihneşti seara în pătucul tău; când stai la adăpost în casa ta, sigură şi liniştită, te gândeşti, oare, des, că tot binele acesta îţi vine de la tăticul tău şi de la mămica ta?

Şi spune-mi, dacă te-ai distrat puţin, citind această poveste, spune-mi: îţi aminteşti, oare, puţin că binefacerea de a şti să citeşti îţi vine de la învăţătoarea ta sau de la învăţătorul tău, care s-au căznit să te înveţe?

Iar dacă verdeaţa, florile, păsările şi toate celelalte vietăţi binecuvântează Soarele, tu să cânţi, cel puţin, în sufletul tău: „Binecuvântaţi să fiţi, de trei ori binecuvântaţi, toţi câţi îmi umpleţi viaţa de bucurie!”

 

 

Categorii:Uncategorized

CÂNTĂREŢUL DIN FUNDUL RINULUI

CÂNTĂREŢUL DIN FUNDUL RINULUI – POVESTE GERMANĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Trei fraţi, tustrei flăcăi, stăteau odată la o cârciumă dintr-un oraş de pe Valea Rinului. Plecaseră încă de mici de acasă, aşa că se întâlneau acum, după o despărţire de mulţi ani de zile. Fiecare dintr-înşii învăţase câte o meserie. Cel mai mare se făcuse marinar, mijlociul învăţase să lucreze viile, iar cel mai tânăr se făcuse cântăreţ. Cânta din lăută şi cânta din gură, fiindcă avea o voce foarte frumoasă. Mergea pe la nunţi şi pe la alte petreceri şi câştiga bani îndeajuns.

Acum, stăteau tustrei la cârciumă, bând vinul atât de gustos din Valea Rinului. Vorbind de una, de alta, aduseră vorba şi despre viitorul lor. „E vremea, zise fratele mai mare, să ne căsătorim.” „Da, îi întări vorba fratele mijlociu, să ne căsătorim şi să ne întemeiem câte o gospodărie, fiindcă ajunge traiul de hoinar ce-am dus până acum. Dar unde am putea găsi fete, care să ţină la noi, să fie frumoase şi totodată gospodine harnice?” „Am auzit, zise la rându-i fratele cel mai mic, că grădinarul din oraşul Sfântul Goar, care nu este departe de aici, are o fată – Roza pe nume – fără seamăn de frumoasă şi una din fetele cele mai cuminţi din oraş. Am de gând să merg la Sfântul Goar şi să caut a câştiga inima şi mâna acestei fete.” „Mergem şi noi cu tine, îi răspunseră ceilalţi doi fraţi, fiindcă ajunge cât am trăit despărţiţi.”

Şi aşa, cei trei fraţi merseră la Sfântul Goar. Aci, fratele mai mare ajunse căpitanul unei corăbii de pescuit, al doilea găsi de lucru la stăpânul unor vii, care erau în apropierea oraşului, pe când fratele mai mic, cântăreţul din lăută şi din gură, nu avu nevoie să se bage la stăpân. Cântând frumos şi fiind, pe deasupra, băiat chipeş, era chemat peste tot la nunţi, petreceri şi răsplătit cu dărnicie.

Acest frate avu însă grijă să cunoască pe grădinarul, tatăl frumoasei Roza, şi izbuti să fie găzduit la casa lui. Aşa avu el prilejul să vadă pe Roza în toate zilele şi, pe măsură ce o vedea, găsea că este tot mai frumoasă. Ajunsese să-i fie aşa de dragă, încât îi făcea cântece, în care o lăuda şi preamărea. El potrivea arii, apoi le cânta pe oriunde mergea. De la el a învăţat să le cânte toată lumea, aşa că în tot oraşul Sfântul Goar, şi în oraşele şi satele din împrejurimi nu se auzeau alte cântece, decât cele făcute de lăutar spre lau’da şi preamărirea Rozei, fiica grădinarului.

Dar şi ceilalţi doi fraţi vedeau destul de des pe Roza şi, tot văzând-o, le căzu şi lor cu drag. Fiecare din ei trei se hrănea cu nădejdea că el va fi cel ales, aceasta cu atât mai mult, cu cât Roza nu arăta prin purtarea ei că ţine la unul mai mult decât la ceilalţi doi.

Adevărul este că singurul care îi plăcuse era cântăreţul, numai că păstra aceasta ca un secret adânc.

La rândul său, cântăreţul n-avea curajul să-i spună ce simte pentru dânsa sau să o ceară în căsătorie de la tatăl ei. „Cum să mă ia pe mine, un biet cântăreţ sărac şi fără căpătâi?” îşi zicea el.

Aşa au trecut mai multe luni, când, într-o zi, fratele mai mare zise celorlalţi doi fraţi: „Frumoasa Roza ne e la tustrei deopotrivă de dragă. De aceea, eu unul zic să mergem diseară la cârciuma de la ţărmul Rinului şi acolo să aruncăm zarurile şi să lăsăm să hotărască norocul. Căruia din noi îi va ieşi numărul cel bun, acela să meargă şi să ceară pe Roza în căsătorie.”

Al doilea frate se învoi numaidecât, numai cântăreţului i-a fost greu să consimtă. Totuşi n-avu nici el încotro.

Aşadar, au mers tustrei seara la cârciuma de la ţărmul Rinului şi după ce au mâncat şi au băut, au cerut cârciumarului o pereche de zaruri. Le luă fratele mai mare, să le arunce el întâi, dar mai înainte de a le arunca, zise cu glas tare: „Ajută-mi, Dumnezeule, să câştig eu pe frumoasa Roza!”

S-a întâmplat însă ca tocmai atunci Roza să vie la cârciumă, fiind trimisă de tatăl ei să cumpere o cană de vin, aşa că auzi ceea ce spusese fratele marinarului, însă, s-a mai întâmplat ca zarurile să cadă în apa Rinului, deoarece marinarul le aruncase cu prea multă putere.

Atunci Roza, apropiindu-se de cei trei fraţi, le zise cu glas supărat: „Eu nu sunt o fată pe care să o câştigaţi voi la jocul de zaruri!” Dar în acelaşi timp, întinse mâna şi se aplecă să scoată zarurile din apă. Şi iată că a fost apucată de o mână albă, care a ieşit din Rin, şi târâtă în fundul Rinului.

Cei trei fraţi au rămas încremeniţi de groază. După ce şi-au mai venit în fire, se porniră să plângă şi să se vaite, fiind încredinţaţi că Roza se înecase. Însă Roza nu s-a înecat, ci fusese dusă vie şi teafără la palatul în care locuia tatăl Rinului, părintele şi zeul măreţului fluviu. Tata Rinului a primit-o, stând în scaunul său făcut din mărgeanul şi sideful cel mai frumos şi având lângă dânsul pe soţia sa.

Tata Rinului zise Rozei, vorbindu-i cu blândeţe: „Au pătruns până la mine cântecele în care se laudă frumuseţea ta, şi de aceea am dorit să te văd şi să te cunosc. Da, eşti frumoasă, eşti mai frumoasă decât toate nimfele şi sirenele din împărăţia mea. Însă te rog să nu te mai întorci pe pământ, ci să stai aici toată viaţa. Aici vei fi veşnic tânără, vei avea cincizeci de nimfe şi sirene, care să te servească, şi vei fi împodobită cu perlele cele mai frumoase. Uită deci pe toţi cei de pe pământ şi trăieşte aici ca o fiică iubită a mea.”

Parcă aceste cuvinte ar fi fost cuvinte de vrajă, că, din clipa aceea, Roza uită pe tatăl său, uită pe chipeşul cântăreţ, pentru care îi bătea inima şi uită toate amintirile din viaţa sa de până atunci. Începu să se simtă la palatul din fundul Rinului mai bine decât se simţise vreodată acasă la dânsa.

Însă n-au uitat-o cei trei fraţi. Aşa, marinarul – ştim că acesta era fratele cel mare – zise, încleştând pumnii de mânie: „Am să mă răzbun pe Tata Rinului! Am să merg să-i bat apa cu drugi de fier şi n-am să mă las până ce nu ne dă înapoi pe Roza, pentru că sunt sigur că el a răpit-o.” Şi făcu aşa precum zise; însă abia ajunse la mijlocul Rinului, că se stârni din senin o furtună groaznică. Furtuna răsturnă corabia cu fundul în sus, iar nenorocitul marinar se prăvăli în apă şi pieri în valuri.

Totuşi, nici al doilea frate nu se lăsă de gândul de răzbunare. „Eu, zise el, am să arunc în Rin un butoi cu vinul cel mai tare. Tata Rinului va bea acest vin, se va îmbăta, aşa că Roza va putea să fugă şi să vie înapoi.” Făcu el aşa cum hotărâse. Merse cu o barcă până la mijlocul Rinului, dar când vru să arunce butoiul, barca se răsturnă, iar el pieri în valuri ca şi fratele său.

Al treilea frate zise: „Eu nu pot face altceva decât să-mi cânt durerea.” Merse deci la marginea Rinului şi, însoţindu-se din lăută, începu să cânte cântecele cele mai triste.

Şi iată că i se păru că vede pe Roza stând în apă. „Mai bine mor lângă dânsa decât să trăiesc fără dânsa”, îşi zise el şi fără să stea o clipă pe gânduri, se aruncă în apa Rinului.

Dar ce-i asta? În loc să se înece, se pomeni viu şi teafăr lângă scaunul împărătesc al tatălui Rinului, unde văzu şi pe cei doi fraţi ai săi, care erau în viaţă. Ba mai văzu pe Roza, numai că Roza nici nu-şi arunca asupra lui vreo privire şi nici nu răspundea la întrebări. Arăta ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată.

Atunci tatăl Rinului vorbi, precum urmează: „Voi doi fraţi, mai mari, aţi fost nişte nebuni, când v-aţi închipuit că m-aţi putea birui pe mine. Aflaţi însă şi află şi tu, cântăreţule, că Roza nu mai vrea să ştie de voi, fiindcă v-a uitat cu desăvârşire. Totuşi va fi a aceluia dintre voi, care va putea să o dezlege de vraja ce o stă-pâneşte.”

Cei doi fraţi mai mari nu se încumetau la aşa ceva, ci se rugară să fie trimişi înapoi pe pământ. Tatăl Rinului le îndeplini rugămintea. Însă cântăreţul zise: „Eu voi îndrăzni să o dezleg de vrajă!”

Şi unde începu să cânte din gură şi din lăută nişte cântece aşa de înduioşătoare, că Roza nu mai putu răbda, ci se repezi la el, strigând: „O, da, te recunosc! Tu eşti alesul inimii mele!”

Din minunaţii ei ochi, lacrimile s-au pornit să-i curgă în şiroaie. Dar vrăjite de frumuseţea cântecelor, s-au pornit să plângă şi nimfele şi sirenele.

Însă ce a văzut tatăl Rinului? A văzut că toate lacrimile ce cădeau în fundul apei, pe când cânta cântăreţul, se prefăceau în mărgăritare strălucitoare. Văzând această minune, zise cântăreţului:

„Nu vă mai dau drumul, nici Rozei, nici ţie. Vă cunun şi vă ţin la mine pentru totdeauna. Vei cânta în toate zilele cântece, tot aşa de triste şi înduioşătoare şi vei face să plângă Roza, şi nimfele, şi sirenele. Mi-au plăcut mărgăritarele făcute din lacrimi, aşa că doresc să am cât mai multe.”

Povestea mai spune că până şi în ziua de azi cântăreţul. cântă la palatul din fundul Rinului.

 

 

Categorii:Uncategorized