CAVALERUL DE AUR

CAVALERUL DE AUR – POVESTE DIN PĂDUREA NEAGRĂ

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Cavalerul de aur

(Poveste din Pădurea Neagră)

  Conrad, fiul contelui de Breitau, din Pădurea Neagră, fusese odată bogat şi puternic, dar pe urmă a fost sărăcit şi slăbit din pricina multelor războaie ce le-a avut cu duşmanii. Aceştia năvăliseră în ţară, ca să treacă în partea cealaltă a Rinului şi, intrând în Franţa, să pustiască oraşele bogate din Alsacia şi Lorena.

Sărmanului Conrad nu-i rămăsese din întreaga avere decât o mârţoagă, o sabie ruptă şi o lance puţin solidă. Îmbrăcămintea sa de război, odinioară strălucitoare şi tivită toată cu aur, era acum numai zdrenţe, aşa încât ceilalţi cavaleri îl dispreţuiau şi nu vroiau să-l primească nici la jocurile lor, nici în oastea care mergea la război. Şi adevărul este că bietul Conrad ajunsese în acest hal de sărăcie numai din pricină că îşi apărase ţara împotriva năvălitorilor.

Într-una din zile se primi vestea că duşmanii, trecând din nou Dunărea, înaintau spre Pădurea Neagră, ca să înceapă iar jafurile şi măcelurile.

Împăratul Germaniei chemă pe toţi nobilii cu trupele lor, ca să alcătuiască oaste mare şi să se împotrivească sălbaticilor năvălitori. Atunci Conrad îşi luă lancea, sabia şi porni călare pe calul său, aşa de slab că-i numărai oasele. Când îl văzură ceilalţi nobili, începură toţi să râdă şi să-şi bată joc de dânsul.

„La ce mai vine şi zdrenţărosul acesta? îşi ziceau ei. Dacă împăratul nostru n-ar avea decât astfel de oşteni, ar face mai bine să fugă departe, înainte de a sosi duşmanul”.

Împăratul însuşi fu tare supărat, când văzu pe Conrad. „Să fie alungat de aici, porunci el, nebunul acesta, care este o ruşine pentru oastea mea. Dacă l-ar vedea vrăjmaşii, ar simţi mare dispreţ pentru mine, că am soldaţi ca nişte cerşetori şi ar prinde mult mai mult curaj”.

Însă tocmai când această poruncă era să fie îndeplinită, străinii se iviră pe neaşteptate pe ţărmurile Rinului. Nimeni nu se mai gândi la Conrad, deoarece trebuiau să se pregătească de luptă. Conrad rămase, aşadar, în mijlocul oştenilor.

Năvălitorii, al căror număr sporea mereu, uciseră o mulţime mare de nobili şi de soldaţi. Împăratul se gândea să fugă cu ce-i mai rămăsese din oaste, când pe neaşteptate se zări venind un războinic îmbrăcat în zale de aur şi călare pe un armăsar alb ca zăpada. Cu sabia sa care strălucea ca o rază de soare, făcu prăpăd printre gloatele vrăjmaşe, şi învioră curajul oastei împăratului.

Înspăimântaţi la vederea acestui cavaler, pe care îl credeau ca o făptură de nebiruit, duşmanii fugiră în mare neorânduială, părăsind toată prada ce făcuseră până atunci, părăsind corturile şi căruţele lor şi lăsând un mare număr de morţi pe câmpul de luptă.

După această biruinţă neaşteptată, împăratul strânse pe nobili şi pe ofiţeri şi-i întrebă: „Oare cine este acest războinic în zale de aur, care s-a bătut cu atâta vitejie şi ne-a scăpat de la o înfrângere ruşinoasă? Vreau să-i mulţumesc şi să-i dau răsplata vrednică de fapta sa.”

Nimeni n-a putut da vreo veste despre războinicul misterios şi în zadar a fost căutat în toată oştirea. După trecere de câtva timp, nimeni nu se mai gândea la el şi părea că ţara o să aibă acum parte de vremuri liniştite, când năvălitorii, înfuriaţi de înfrângerea suferită, veniră din nou cu oştiri mult mai numeroase şi prădară oraşele, castelele şi tot ţinutul de-a lungul Rinului. Împăratul chemă din nou toată oastea şi pe nobilii din împărăţie.

Şi iată, Conrad de Breitau veni din nou călare pe mârţoaga sa şi cu armele sale pe jumătate rupte. Cu toţii şi-au bătut joc de el, iar împăratul vroia să-l arunce la închisoare. „Este, zise el, îngăduit unui cavaler să vie la război în halul acesta? E o ruşine să-l primesc în rândurile oştirii mele. Duşmanii au să creadă că sunt aşa de slab, încât am nevoie şi de un nenorocit care vine cu o sabie ruginită şi cu o lance ruptă. Să fie pus în lanţuri!”

Însă năvala neaşteptată a vrăjmaşului l-a scăpat pe nenorocitul Conrad de a se vedea pus în lanţuri şi aruncat în închisoare.

Covârşite de numărul duşmanilor, oştirile împărăteşti au început să fugă în toate părţile, când iată că se ivi pe neaşteptate războinicul misterios călare pe calul său alb. Smulse din teacă lunga sa sabie, făcând cu fiecare lovitură un adevărat prăpăd în rândurile duşmane. Aceştia strigau îngroziţi: „Cavalerul de aur! Cavalerul de aur!”

Fugiră spre Pădurea Neagră, pe când oastea împăratului, prinzând curaj la vederea minunatului cavaler, se porni să-i urmărească, fără să le dea o clipă de răgaz. În chipul acesta biruinţa împăratului a fost desăvârşită.

Împăratul văzuse din vârful unui turn din apropiere purtarea vitejească a cavalerului de aur. „Vreau să-l cunosc! strigă el. Înconjuraţi-l, puneţi mâna pe el şi aduceţi-l la mine. Vreau să ştiu cine e viteazul care mi-a scăpat de două ori împărăţia.”. Cavalerii cei mai curajoşi din jurul împăratului se repeziră spre cavalerul de aur, dar acesta, dând calului său pinteni, rupse rândurile lor şi fugi, făcându-se nevăzut. Totuşi una din mănuşile sale căzu pe pământ; cavalerii o luară şi o duseră împăratului.

Împăratul, supărat că n-a putut să cunoască pe cavalerul cel atât de viteaz, se întoarse în cetatea sa de scaun, Friburg, şi de acolo dete de veste în toată ţara că dă pe fiică-sa de soţie aceluia căruia i se va potrivi mănuşa găsită.

Au venit din toate părţile voievozi şi cavaleri bogaţi, chipeşi, vestiţi, doritori de a lua în căsătorie pe fiica împăratului. Cu toţii se măguleau cu nădejdea că mănuşa li s-ar potrivi, dar această nădejde a fost zadarnică; niciunul dintr-înşii n-a putut băga măcar degetul cel mare în mănuşa cavalerului de aur.

Şi iată că veni şi sărmanul cavaler Conrad de Breitau. Paznicii de la palat nici nu vroiau să-l lase să intre, iar împăratul nu mai putea de supărare. ,,Ce, strigă el, zdrenţărosul acesta îndrăzneşte să se gândească să ia în căsătorie pe fiică-mea şi vrea să ne facă să credem că el ar fi cavalerul de aur? Nenorocitul de el n-avea decât o mârţoagă şi arme care nu foloseau nici cât o coadă de măturoi.”

Cu toate acestea domniţa se rugă de împărat să-l primească şi pe Conrad. Sub îmbrăcămintea sărăcăcioasă a lui Conrad ea băgase de seamă că se ascunde un adevărat viteaz. „Este bine, zise ea, ca toţi cavalerii tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, să fie primiţi să încerce mănuşa! Tată, te rog nu-l alunga pe Conrad de Breitau, din pricină că e sărac şi nenorocit.”

Împăratul ţinea mult la domniţă. Îi ascultă, aşadar, rugămintea şi, în mijlocul râsetelor şi huiduielilor celorlalţi cavaleri, dete voie lui Conrad să încerce mănuşa. Ne închipuim însă lesne uimirea tuturor, când au văzut că mâna lui Conrad intră uşor în mănuşă, care părea anume făcută pentru el. În aceeaşi clipă îmbrăcămintea şi armele lui Conrad se schimbară, iar el se ivi pe calul său alb ca zăpada, îmbrăcat în zale de aur şi cu sabia strălucind ca o rază de soare.

Aşadar, Conrad era Cavalerul de aur!

,,M-aţi alungat, zise el, fiindcă eram prost îmbrăcat şi prost înarmat. M-a împiedicat oare lucrul acesta să fiu viteaz şi vrednic de a lupta? Oare înfăţişarea mea a sporit sau a micşorat puterea şi curajul meu? Naşa mea, care este zâna din Pădurea Neagră, m-a schimbat de două ori pe câmpul de luptă, ca să întărească încrederea voastră în mine. Însă Conrad, îmbrăcat în aur, n-a făcut decât ceea ce ar fi făcut Conrad îmbrăcat în zdrenţe, dacă aţi fi avut încredere în el!”

Împăratul şi ceilalţi cavaleri mărturisiră că greşiseră şi îşi aduseră aminte de zicătoarea care spunea că ,,Nu haina face pe om.”

După aceasta se făcu cu mare alai căsătoria lui Conrad cu fiica împăratului.